Mereu sunt uimita cum acelasi stimul poate genera asa un amalgam de amintiri. E august si sunt pe scarile de la intrarea intr-o sinagoga. Mi-am luat ceva de mancare si acum privesc cum apusul incendiaza cladirile din Kazimierz si ma gandesc cum mi-ar placea sa ma pot mistui odata cu ele. Felul in care soarele inca imi arde pe piele dupa ce a asfintit, in contrast cu racoarea aproape insesizabila a serii, e una dintre placerile cele mai sfinte ale verilor mele. In acelasi timp, mi-am luat o cafea si o carte si am iesit in gradina sa ma zgaiesc la primele raze de lumina in luni. Incetul cu incetul iarna asta incepe sa se termine, orasul pare sa isi scoata nasul dintre nameti. E martie si sunt cam -10 grade, dar dupa cele -30 de saptamanile trecute, cand inchid ochii aproape simt musonul impletindu-mi-se in par si mi se face pofta de Mai Tai si ananas proaspat. Ma apuca o oarecare nostalgie cand ma trezesc si sunt tot in cazemata mea de zapada inghetata. Dar nu imi e frig, ba chiar sunt imbracata in fusta (ma intreb daca am vreo pereche de pantaloni decenti ?!?) si mi-am facut un scop din a lasa caldura venita de la un soare mare, dar inca prea timid, sa mi se strecoare pervers pe sub haine. Sunt acolo, in ambele locuri simultan, insa in realitate, nu-s. E una din zilele alea cand mai degraba m-as adaposti printre amintiri si mi-as imagina cum mirosul de ciuperci coapte, branza si paine proaspata se imbina cu mirosul de zapada, cum acea zapiekanka imi incalzea degetele, in timp ce picioarele-mi incep sa resimta frigul intr-un final. Acum, ca si atunci, ceva ritmuri de muzica Klezmer imi inunda urechile. Mi-ar placea ca asta sa fie adevarul si sa fiu pierduta in imaginile astea pentru ca niste cantece evreiesti se infasoara in jurul meu, legand trecutul de prezent. Mi-ar placea ca felul in care suna cuvintele rostite in Yiddish sa fie ceea ce conecteaza bucatelele astea ale mintii mele, insa nu e asta. E o stare de vid si de imprastiere pe care o resimt visceral. Atunci nu eram acolo, la fel cum acum nu sunt aici.
Ce e drept, acum mi-ar fi folosit mai mult ceva de mancare decat in seara aia. Imi cumparasem o zapiekanka de la ghereta din Nowy Plac, mai mult din obicei decat de foame. E aproape absurd sa treci pe acolo si sa nu te opresti in locul cu pricina, dar pur si simplu nu pot sa ma ating de ea. De cand am ajuns in Cracovia, acum cateva luni, tot am o senzatie apasatoare in piept de fiecare data cand ajung prin partile astea ale orasului si, cu cat ma apropii mai mult de Podgórze, parca devine din ce in ce mai greu de suportat. Dar acum e mult mai mult decat mintea mea refacand un trecut pe care nu l-a trait. E vineri seara si mi-am petrecut ziua lucrand la azilul din Bobrek, dupa o saptamana grea la jobul meu normal si of, toate lucrurile astea care se aduna pe capul meu si toate vestile astea care ajung catre mine, intr-un moment cand eu sunt niciunde. Mai bine as fi ramas la casa din Wieckowice azi si mi-as fi respectat programul de zile grele: terminat munca, suit pe bicicleta pana la cel mai apropiat magazin, cumparat bere de ghimbir si apoi consumat bere de ghimbir in padurea de alaturi. De fiecare data ma relaxeaza ritualul asta. Imi place sa miros campiile de pe marginea drumului, in timp ce simt cum curentul de aer produs de masinile care trec pe langa mine imi ridica usor fusta, imi place sa ascult muzica in timp ce pedalez, imi place portiunea de off road prin padure, pana in poiana unde stau de obicei. Am sperat totusi ca nebunia orasului ma va scoate mai usor din ale mele de data asta.
Inca ma mai doare rana pe care mi-a facut-o B. zilele trecute, e departe de a se fi vindecat. B. este una dintre pacientele internate la sanatoriul unde lucrez , un ONG conceput ca o ferma unde adultilor cu autism li se ofera de lucru. Cultiva tot felul de legume si fructe, iar in schimbul muncii depuse primesc ingrijire medicala si psihologica, mancare si, unii dintre ei, dorm peste noapte acolo. Partea mea in povestea asta ar fi trebuit sa fie dezvoltatul de programe educationale si interventii psihoterapeutice, dar, dupa ce am gatit in locul lui R. cand s-a imbolnavit, am decis ca ar trebui sa fac asta in fiecare zi, asa ca am pornit un experiment. Am inceput sa pregatesc pranzul impreuna cu o parte din pacienti. Ii asist sa taie legumele pentru supa, sa unga painea cu unt, orice sunt capabili si disponibili sa faca si, pana acum doua zile, totul mersese minunat. Inca nu inteleg ce s-a intamplat. Era la masa si isi vedea de salata ei si apoi s-a azvarlit asupra mea si s-a infipt in bratul meu, urland a disperare. Nu mai vazusem niciodata un om atat de speriat, era ca si cand unghiile ei se varasera in mana mea pentru a se agata de ceva real inainte sa ii cada carnea de pe trup si oasele sa i se dezmembreze si sa ramana doar un vartej de panica paroxistica. Eram intr-o lume in care cuvintele oricum nu contau, insa fusesem martor la o manifestare emotionala atat de primitiva, atat de nemodelata de societate, incat simplul fapt ca acum pot sa o cuprind, asa imperfect cum o fac, prin limbaj mi se pare fara sens. Am reusit sa ma desprind iar B. a fost dusa in camera ei. In tot timpul asta, viata continuase fara noi. W. continuase sa cante in acelasi ton monoton in timp ce dadea tarcoale mesei, P. continuase sa dea cu palma in masa la fiecare cateva zeci de secunde, K. continuase sa se legane pe scaun, scartaindu-l din tatani. In momentul acela totul mi se parea atat de abject, atat-atat de absurd incat ma disociasem cu totul de acolo, tot ce mai imi amintea ca sunt prezenta era bazaitul mustei care se pusese nestingherita pe fruntea lui P., iar el parea sa nu o simta. Ma uitam in jurul meu, dar ceea ce vedeam de fapt era scena din ‘Los amantes del circulo polar’ cand Otto isi gaseste mama moarta de cateva zile, cazuta cu capul pe masa de bucatarie si mainile infipte in mancarea care incepuse sa se degradeze, si mustele bazaind in fundal.
Cat de departe era universul lor de al meu! Sa iti fii propria cusca, sa simti trairi atat de brute si atat de putin nuantate, dar atat de puternice si sa nu poti sa le exprimi, sa nu te bucuri de mirosul capsunelor primavara sau de stransoarea mainii celuilalt cand mergeti pe strada, sa ti se fi furat dreptul de a dormi in bratele celuilalt si de a deschide ochii dimineata si primul lucru pe care sa il vezi sa fie zambetul lui. Simteam cum se prabuseste totul in mine, era unul din momentele alea din care singura scapare era sa am capacitatea empatica a unui miriapod, dar singura asemanare intre mine si un miriapod era ca ma simteam strivita de greutatea intregii lumi la fel cum biata vietate trebuie sa se simta odata ajunsa sub talpa unui bocanc. Si inca nu vazusem nimic… La Bobrek viata insasi a murit. Seceta a parlit toata vegetatia si e atat de mult praf in jur ca abia mai respiram. Pe alee erau insirate ici colo cadavre de broaste care s-au uscat pur si simplu din lipsa apei. Nu imi spusese nimeni ce se intampla cu adevarat acolo. Am patruns pe culoarele cladirii si, pe parcurs ce le strabateam, intelegeam ca ma aflu intr-un azil de barbati cu diferite forme de invaliditate extrem de grave. Malformatii fizice cum un om care traieste in lumea lui in care notiunea de sens nu e de neconceput nu isi poate imagina ca exista. Handicap intelectual cum niciun DSM din lume nu o sa poata descrie vreodata. E atat de rau incat daca oamenii astia nu sunt incuiati in camere minuscule in care nu sunt decat saltele pot sa moara in orice minut. Aproape ca nu imi mai aud vocea mintii, s-a pierdut cu totul printre tanguielile si onomatopeele care razbat la mine printre gratii. Singurul lucru pentru care mai am suficienta concentrare e zbarnaitul telefonului in buzunar. M. e la spital, cu 1000 de simptome, niciun diagnostic, in asteptarea rezultatelor testului HIV, iar eu sunt aici si Bucurestiul nu a fost nicicand mai departe.
Ce-o fi fost in capul meu sa imi iau zapiekanka asta, serios? Prin fata mea trec tot felul de oameni cu povestile lor, pare ca nimic sa nu se fi schimbat in afara de lumea din mine. Ma ridic si o pornesc spre si Nowy Plac Zgody, sperand ca vederea scaunelor goale si a ramasitelor fabricii lui Schindler inconjurate de forme de viata fireasca imi va aminti cam cat de rezilienta e specia umana.
Intre timp, am plecat de la birou. Nu stiu unde s-a dus ziua asta, sau ce am facut cu ea. Aproape am ajuns acasa, dar nu imi vine sa intru inca, asa ca m-am pus pe marginea unei balustrade nou construite de-a lungul Dambovitei si ma uit la cum se reflecta reclamele luminoase in apa. In ziua aia in Cracovia acum 5 ani s-a schimbat totul de fapt. In ziua aia era sa mor o moarte mult mai profunda decat cea fizica. In ziua aia mi-ar fi fost atat de usor sa aleg sa nu mai simt nimic, niciodata. Nu stiu cum s-a intamplat ce s-o fi intamplat insa. Ajunsa in Nowy Plac Zgody m-am asezat pe unul dintre scaune si, stand acolo, am decis ca nu o sa imi mai fie frica niciodata. Ca o sa fac tot ce imi sta in putinta sa ma bucur de mine, de oameni, de mare, de tot ce ma face sa tresar. Ca o sa prefer sa investesc tot ce am in povestile pe care viata mea o sa le scrie, chiar daca nu voi putea alege mereu continuitatile sau finalurile pe care le caut.
Mi-a luat mult timp sa invat toate astea si inca nu reusesc mereu. De atunci am mai cazut de prea multe ori. Inca mai mi-e frica uneori, dar niciodata nu imi e atat de frica incat sa accept sa fiu propria mea cusca, sa accept sa simt pe jumatate, sa refuz sa ma bucur de mirosul capsunelor primavara sau de stransoarea mainii celuilalt cand mergem impreuna pe strada, sau sa las sa imi fie smuls dreptul de a dormi in bratele celuilalt si de a deschide ochii dimineata si primul lucru pe care sa il vad sa fie zambetul lui. Nu sunt nici nebuna si nici inconstienta cand ma investesc cu totul in ceva in care cred, doar am vazut moartea cu ochii.